Printul fericit, Oscar Wilde

Povestea printului fericit este poate, alaturi de Mica Sirena sau de Fetita cu chibrituri ale lui Andresen, unul dintre cele mai sfasietoare basme care s-au scris vreodata si din care, totusi, razbate o raza de speranta. Invatam cu inima inclestata de emotie cum dintr-o fresca a nefericirii se poate extrage lumina. In lumea de azi, in care se pune atat de mare accent pe competitie si succes cu orice pret, valori precum mila, bunatatea, dragostea de oameni, prietenia – par niste notiuni invechite si lipsite de intaietate. Citind aceasta poveste simtim ca omul nu s-a salbaticit totusi definitiv, ca orice fiinta “rea” a fost poate candva buna…

Printul fericit era in realitate o statuie, dar nu una oarecare. “Era placat din cap pana in picioare cu foite subtiri de aur fin si drept ochi avea doua safire sclipitoare, iar un rubin mare, rosu, scanteia pe manerul spadei sale. Era, intr-adevar, foarte mult admirat”.

Printul fusese fericit cata vreme fusese om, cand ochii lui erau inchisi la lumea cea adevarata si cat timp traise in necunoastere. Acum, mort fiind, sufletul lui vede de la inaltimea muntelui pe edilii care ii construiesc statuia si odata cu acest spectacol, vede toata mizeria lumii. In felul acesta, ajunge sa fie in moarte asa cum ar fi trebuit sa fie pe cand era in viata: bun si milostiv !

Folosindu-se de prietenul sau Randunelul, Printul renunta pe rand la rubinul de pe spade, la safirele pe care le avea drept ochi si la foitele de aur care-i impodobeau hainele – podoabe pe care le trimite (prin mesagerul sau inaripat) oamenilor saraci peste care domnise candva.

Pe Randunel insa il prinde iarna tot fiind comisionarul de fapte bune al Printului si… moare inghetat. “Nu in Egipt plec, ci in Palatul Mortii. […] Nu-i asa ca moartea e o sora buna cu somnul? Si dupa ce il saruta pe buze pe Printul Fericit, cazu mort la picioarele lui. In clipa aceea se auzi un trosnet ciudat inauntrul statuii, ca si cand ceva s-ar fi sfaramat. Inima de plumb a Printului Fericit crapase exact in doua. De buna seama ca era un ger cumplit !”

Vazand statuia printului aratand ca vai de lume, edilii orasului decid sa o topeasca si in locul ei sa puna alta, eventual pe cea a primarului din oras.

Morala pare a fi una teribila: Nu primesti nimic in schimb daca esti bun, nici multumiri, nici recunoastere, iar atunci cand izvorul darniciei tale a secat esti aruncat la gunoi. Este intr-adevar, legea dupa care pare a se calauzi aceasta lume. Numai ca, din fericire, sfarsitul povestii nu e aici, tot asa cum moartea nu inseamna sfarsitul definitv al omului.

“Adu-mi din oras doua lucruri dintre cele mai de pret !”, ii ceru Dumnezeu unui inger. Iar acesta ii aduse inima de plumb si trupul Randunelului. “Dreapta alegere ai facut !” zise Dumnezeu. “Randunica va canta de-a pururi in Gradina Paradisului meu, iar Printul Fericit ma va proslavi in cetatea mea de aur”.

sursa informatii http://www.romanialibera.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s